De la primele sărituri în apă, pe care le-a făcut pe când avea doar 7 ani, până la spectaculoasele evoluții de la 27 de metri înălțime, Cătălin Preda a transformat curajul și disciplina într-o artă a zborului controlat.
Campion european, multiplu medaliat la competițiile mondiale și una dintre cele mai carismatice figuri din circuitul Red Bull Cliff Diving, sportivul român s-a remarcat prin creativitate, tehnică impecabilă și sărituri cu un grad de dificultate record.
Și-a făcut debutul cu o săritură în premieră mondială
În anul 2018, la prima sa apariție în Seria Mondială, Cătălin Preda a impresionat lumea săriturilor cu o execuție în premieră, Back Quad cu două rotiri, și a urcat pe podium! Au urmat ani de performanță constantă, podiumuri la Campionatele Europene și Mondiale, o victorie istorică la Saint-Raphael, dar și momente de cumpănă, depășite cu aceeași determinare care îl definește.
Astăzi, Cătălin Preda este sinonim cu eleganța și îndrăzneala în high diving, un sport în care fiecare săritură în apă de la mare înălțime este o combinație de forță, echilibru și artă. Iar Libertatea a stat de vorbă cu sportivul!
Libertatea: Ai devenit unul dintre cei mai buni high-diveri din lume, ai fost pe podium în competiții importante la nivel internațional și ești recunoscut pentru creativitatea ta și săriturile spectaculoase cu grad ridicat de dificultate. Care a fost momentul în care ai simțit că „ai ajuns acolo”?
Cătălin Preda: O parte importantă din filosofia mea personală o reprezintă maniera în care aleg să privesc succesul: ca pe o călătorie continuă și nu ca pe o destinație. Așa că întotdeauna am crezut că am fost exact unde a fost nevoie să fiu, de-a lungul drumului meu, pe calea succesului personal și profesional.
Există câteva momente-cheie care-mi sar în minte atunci când mă gândesc la întregul parcurs și la revenirea pe scena competițională, printre toate cele care m-au adus unde sunt acum:
Mostar 2018 și primul meu podium la prima apariție în cadrul Seriei Mondiale Red Bull Cliff Diving, debutând cu o săritură executată în premieră mondială
2021: prima victorie și prima medalie la o Cupă Mondială
2022: Campionatul European de la Roma
2023: Mondialul de la Fukuoka
2024: o a doua săritură în premieră mondială și bronz la Mondialul de la Doha.
Câteva highlight-uri ce ies ușor în evidență într-o analiză rapidă. Personal însă mai aproape de inima mea sunt momente mai puțin strălucitoare în percepția publică. Recunosc că îmi doresc întotdeauna victoria, asta fiind ce mă face un competitor. Însă conștientizez și că adevărata valoare, dincolo de bucuria temporară adusă de rezultate și medalii, este mai abundentă în momentele ce transcend această temporalitate, momente ce pot fi catalogate drept înfrângeri, dar care, prin experiența și perspectivele noi dobândite, sunt cele mai mari victorii ale mele de până acum.
High diving-ul e un sport de curaj, dar și de echilibru interior. Cum îți păstrezi calmul înaintea unei sărituri de la 27 de metri? Ai un ritual sau o formulă personală de concentrare?
Momentul prezent îmi este cel mai bun prieten înaintea unei sărituri. Și în general, de altfel. Dar ca să răspund punctual la întrebare, pe cât de mult posibil încerc să mă ancorez în momentul prezent: respir conștient și îmi canalizez curajul concentrând toată încrederea în procesul de pregătire, în toate antrenamentele, în toată munca depusă până în acel moment, pentru acel moment. Vizualizez săritura. Îmi dau câteva indicații simple și scurte. Totul este aliniat. Rămâne doar să las săritura să prindă viață.
Într-un sport cu atât de mult risc, cum îți gestionezi frica și unde se termină curajul și începe înțelepciunea?
Chiar și după atâția ani de experiență și mii de sărituri de la înălțime, nu am devenit imun în fața fricii. Am învățat să înțeleg curajul nu ca pe o lipsă a ei. Am făcut pace cu frica, conștientizând emoția puternică fără a încerca să o elimin, iar ăsta a fost printre cei mai importanți pași în procesul de reîncadra conceptul de frică dintr-o reacție paralizantă într-un aliat. Acum o denumesc „o stare intensă de alertă, unde atenția și simțurile îmi sunt și mai ascuțite”. Este un răspuns natural în fața riscului și a pericolului.
Dar cum discernem între curajul conștient, clădit prin experiență și pregătire, și expunerea inconștientă în fața riscurilor, fără respect față de buna evaluare a cadrului, a condițiilor, a motivelor, a posibilelor urmări, pornește mai mult decât orice de la autocunoaștere, de la ce ne împinge, ce ne ghidează. Curajul este despre a confrunta și depăși frica cu respect, nu cu nesăbuință.
Ce înseamnă pentru tine sportul, dincolo de competiții și medalii? Este o profesie, o formă de artă, un mod de viață, o formă de autodepășire?
Excelent punctat și, cu siguranță, o combinație între toate cele de mai sus. În toți acești ani, pentru mine sportul chiar a devenit un stil de viață care îmi îmbină valorile personale, autodepășirea fiind o constantă. Și având în vedere că săriturile în apă sunt o disciplină ce necesită un grad înalt de grație, după părerea mea sunt cu adevărat o formă aparte de expresie artistică și un proces unic de creație unde esteticul și tehnicul se împletesc armonios.
Într-un sport în care o greșeală de o fracțiune de secundă poate face diferența între succes și accidentare, cum îți antrenezi mintea?
Exercițiile de mindfulness m-au ajutat să descopăr și să integrez în rutina mea tehnici care acum îmi sunt indispensabile: respirația, fiind cea mai la îndemână unealtă, m-a ajutat să-mi antrenez atenția și concentrarea prin tehnici de respirație conștientă. Prin meditație am devenit mai conștient de diferite stări, de trăiri și reacții, asta ajutându-mă să gestionez stresul și emoțiile mai ușor și mai eficient în situații critice.
Iar prin tehnici de vizualizare îmi antrenez creierul simulând mental mișcări, scenarii sau reacții ce pot apărea înaintea sau în timpul celor 3 secunde de zbor, cât durează o săritură de la 27 de metri. Dar mai și citesc în fiecare zi. Și uneori mă prefac că știu să mă joc cu kendama, să jonglez…
S-a accidentat grav în anul 2024, la Boston
Accidentarea de anul trecut de la Boston a fost un moment greu, dar și o lecție. Cum ai trăit acea perioadă și ce te-a ajutat cel mai mult să revii?
Categoric! Poate chiar cel mai dificil moment din cariera profesională, aș îndrăzni să spun. În iunie 2024 nu mă gândeam nici măcar pentru o secundă că va fi precum a urmat, de fapt. Că vor fi complicațiile care au fost și că nu voi reveni pentru o perioadă atât de îndelungată. Eram convins că voi fi complet recuperat în maximum o lună și că voi reveni în turneu. Mai erau atâtea etape rămase în Seria Mondială Red Bull Cliff Diving, plus încă două Cupe Mondiale de high diving, în calendarul competițional. Iar eu eram setat pe obiectivele mele și hotărât să dau tot ce aveam mai bun, să fac lucrurile pentru care am muncit și pentru care m-am pregătit, chiar mă simțeam în cea mai bună formă fizică și mentală de până atunci, după un început de an foarte bun la Auckland și la Campionatul Mondial de la Doha, unde am și debutat săritura respectivă.
Dar nu întotdeauna se potrivește planul inițial cu realitatea lucrurilor. În optimismul meu și supramotivat fiind, poate refuzam să accept gravitatea complicațiilor, sperând că lucrurile se vor așeza totuși rapid și că totul va fi bine. Nu am procesat în timp real gravitatea situației, asta ținându-mă și într-o stare de negare o perioadă lungă. În final, uitându-mă în urmă de unde sunt acum, din momentul prezent, aleg să cred că tot și toate s-au așezat așa cum a fost nevoie. Eu sunt bine, însă a durat mult mai mult decât mi-aș fi dorit și sperat, mult mai mult decât mi-aș fi imaginat atunci.
O lecție ar fi prea puțin spus: mai degrabă un întreg capitol din cartea vieții mele. Pentru că în ultimul an chiar am învățat enorm: despre mine, despre răbdarea de a păși pas cu pas, pe rând, oricât de obișnuit sunt și cât de mult îmi place mie să fac salturi, despre încredere, intenție, despre scopul care mă ghidează.
Anul acesta, tot la Boston, ai făcut aceeași săritură, cu cel mai mare grad de dificultate din competiție, și ai urcat pe podium. Cum a fost acel moment, cum ești acum, s-a închis un cerc?
În niciun punct nu mi-a trecut prin minte să retrag săritura sau să îmi schimb programul tehnic. Între timp am revenit în competițiile de început de sezon cu sărituri alternative, din programul vechi. A fost, în parte, strict strategic, cât să-mi acord timp să reintru în ritmul competițional prin elemente cu care aveam deja experiență. Însă de când am aflat că și sezonul acesta va avea loc o etapă la Boston, n-a fost fărâmă de îndoială că voi vrea să profit de șansa de a-mi rescrie amintirea anului trecut. Intensitatea momentului asemenea unui vârtej de emoții: teamă, neliniște, stres.
Tot ce mi-am dorit a fost să-mi autodepășesc trauma, efectiv privindu-mi demonii direct în ochi și de a mă revanșa eu față de mine, mai mult decât orice, demonstrându-mi că a fost efectiv o turnură nefastă, eu în continuare având condeiul în mână, capabil de a-mi scrie singur destinul. A fost un proiect și o misiune personală, mai presus de orice rezultat. Dar evident că terminând competiția în maniera în care am făcut-o, și pășind și pe podium, chiar și poziția a doua a fost mai dulce și mai emoționantă decât orice victorie. Full circle.
Ce urmează pentru tine pe finalul acestui an și cu ce gânduri și planuri te uiți către anul viitor?
Gata! Am încheiat și ultima competiție și chiar simt că am nevoie de odihnă; vreau să pun asta în vârful listei. Să mă folosesc de pauză cât să-mi pun gândurile în ordine, să descompun, să analizez și să fac o retrospectivă a anului, ca apoi să fac loc unui plan de acțiune pentru anul ce va urma, în limita lucrurilor pe care le pot eu controla: efortul, concentrarea, disciplina și dedicarea mea față de a continua să-mi descopăr potențialul, de a deveni mai bun, de a continua să evoluez.
